În mâini cu jocul lui de perle colorate
șade-aplecat, în țara cu armate
de ciumă și război. Peste ruine
cresc iederi și pe ele zumzăie albine.
Psalmi în surdină, o sleită pace,
străbate lumea, senectutea care tace.
Bătrânul numără pestrițele mărgele,
ici una albă sau albastră apucând
și alegând după mărime dintre ele
le potrivește-n cercul lor pe rând.
El, mare altădată în jocul cu simboluri,
maestrul multor limbi și-al multor arte,
cunoscător al lumii, umblat până departe,
bărbat vestit, știut chiar și la poluri,
de-nvățăcei, colegi, mereu înconjurat,
acum e singur și bătrân și obosit.
Nici un discipol nu-i mai cere sfat,
nici un maestru la dispută nu-l dorește.
S-au dus și temple, bibliotecile-au pierit
și școlile Kastaliei la fel. El odihnește
printre ruine, cu mărgelele în mână.
Hieroglife, ce-altă dată nesfârșit
de multe îi spuneau, azi cioburi colorate,
i se rostogolesc acum, neauzit
din mâinile bătrâne, în țărână.
Sensul versurilor
Piesa descrie un bătrân maestru, odată respectat și înconjurat de discipoli, care acum trăiește singur printre ruine, amintindu-și de gloria trecută. Jocul cu mărgelele de sticlă simbolizează pierderea cunoștințelor și a sensului într-o lume în declin.