Ăsta-i un moment de grație,
Să nu simți nimic, tare stranie senzație.
Noroc de oamenii noi,
Da’ obiceiurile vechi mă tot trag înapoi.
Mai explicit de-atât să fiu nu vreau deloc,
Nu pot fi prins deschis căci m-ați face zob!
Fără remușcări zdrobesc ce am clădit!
Nu-mi rămâne nimic de făcut decât s-o-ntind.
Mă schimb o dată cu luna, ha, mânca-mi-ai p**a,
M-aș distruge-ntruna dacă asta mi-ar potoli ura,
N-ai tu treabă cu ce-am trăit, ce-am simțit,
Dar suntem mai apropiați decât mi-aș fi dorit,
De parcă te-ar interesa, de parcă ți-ar păsa,
De parcă ar conta, c-o spun eu ori altcineva,
Suntem conștienți de-un lucru,
Oricât de bune ar fi toate, tot nu suportăm golul dinăuntru,
Da’ poate așa a fost mereu,
Deci cine dacă nu eu, să mă scoată când dau de greu.
Te-am omorât de multe ori în cap,
N-am știut ce-am vrut, d-asta am pierdut, n-am ce să-i fac.
N-am cum să uit, chiar și unde sui sau mă-ncui,
Văd că s-acolo ți-ai făcut cuib!
Sincer? Îți sunt recunoscător,
Dacă nu m-ai fi scârbit n-aș fi avut aripi să zbor!
Uite cum se lasă tăcerea, e doliu-n teritoriu,
Nebunie, s*x și suferință-n purgatoriul meu!
Am crezut că o să rup,
Dar pe scurt n-a fost să fie, asta e, mă f*t, nu mai discut.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară și acceptarea unei despărțiri. Vorbitorul reflectă asupra trecutului, recunoaște greșelile și găsește puterea de a merge mai departe, chiar dacă cu un sentiment de gol interior.