Ce bogat sunt în stihuri smintite,
Lustru sterp eu păstrez și iubesc:
Diamantele mele, pe cer părăsite,
În tot stropul de rouă sticlesc.
Și să vii – cutezând ca un dor!
Am lumini, cum și cântec, talaz.
Sunt poetul, poet vrăjitor,
Irosind bucurii ca un cneaz.
Ci în păr, când îți prinzi trandafiri
Și surâzi fără gând, fără țel,
După cețuri subțiri, în priviri,
Ai tăiș înghețat de oțel.
Iar sfieli ce-n zori tineri nu mor
Pe obraz dogoresc nici cât zorii în prag.
Ce lipsit sunt atunci de-ajutor
Și ce jalnic și cât de sărac.
1887
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea poetului, bogat în creație, dar sărac și vulnerabil în fața iubirii. Contrastul dintre bogăția interioară și lipsa de ajutor în fața sentimentelor puternice este central.