Iubire, stemă-naltă a tinereţii,
rai alb rămas pe culmi fără prihană,
tu ce dai viaţă vie frumuseţii
şi ne răneşti cu cea mai dulce rană.
În ochii tăi ca-n ochii dimineţii
nici o nădejde nu mai este vană,
căci sufletului negrăită hrană
aşezi dumbrăvi pe căile vieţii.
Nu-ţi calc viclean grădinile şi crinii
cum nu râvnesc acele curcubeie
ce te coboară una prin stihie.
Ascultă doar struna stranie-a luminii
ce mi te cântă ca pe o femeie
şi te-nveşmântă-n ceruri şi vecie.
Sensul versurilor
Piesa explorează idealizarea iubirii în tinerețe, văzută ca o forță pură și eternă, capabilă să aducă atât bucurie, cât și suferință. Poetul își exprimă respectul și admirația față de această iubire, considerând-o o sursă de inspirație și o legătură cu eternitatea.
