Traian Dorz – De-Atâta Vreme

De-atâta vreme-auzi și tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină și spre Rai.
Dar tot n-asculți nici plânsul, nici cântarea
Și nu-ți întorci nici gândul, nici cărarea.
– O, până când, o, până când mai stai?.

Văzut-ai și tu lucruri mari și care
Pe alții, i-au întors din calea rea,
Dar tu mereu, rămâi în nepăsare.
În cea mai grea și cea mai tristă stare.
– O, până când. o, până când așa?.

O, tu cunoști că moartea nu-i departe
Că iadul îți stă mereu la căpătâi.
Și totuși, tu rămâi pe căi deșarte
Rămâi și-aștepți așa, să pleci în moarte..
– O, până când. o, până când rămâi?.

Tu știi și de la tine ce așteaptă
De-atâția ani, și astăzi, Dumnezeu!
Cunoști chemarea sfântă și-nțeleaptă
Cunoști și calea rea și calea dreaptă.
– O, până când, nehotărât, mereu?.

A mai trecut un an din scurta-ți viață
Și-acesta-i poate ultimul ce-l ai..
O, smulge-te din neagra morții, ceață,
Și rupe-ți valul firii de pe față.
– O, până când. O, până când mai stai?.

Curând solia morții-o să te cheme
Răsplata veșnică și grea să-ți iei.
E vremea hotărârilor supreme
Acum e-a mântuirii tale, vreme.
– O, până când. O, până când mai vrei?.