Am lăsat de mult în spate locul nașterii mele,
Am înecat până acum diferit copilăria plină de durere,
Încerc să-mi amintesc cum să mă bucur de viață,
Respir și zâmbesc cu lacrimi de sânge pe față.
Totul pare a fi în ceață și cu inima de gheață,
Mă lupt mereu să iubesc, chiar dacă ura nu mă-nvață,
În aceleași locuri, următoare, mă duc mereu cu gândul,
Simt cum viața mea s-a scurs, mă trage pământul.
Mă bate vântul, rugându-mă pentru tine, mama,
De ce te-ai dus? Că nu-nțeleg, răzbunarea mă cheamă
Și mă îndeamnă să mă răzbun pe forța Divină,
Să-i neg existența când ea o să vină.
Cât mai am de trăit, ucid tot din jur,
Veninul din mine strică tot ce e bun,
Suferința mă seacă în scrum și pământ,
Îmi doresc doar să scap, să fug din mormânt!
Accept realitatea, dar sunt înfrânt, mi-e foarte greu,
Când te visez mereu cum plângi, mormântul tău.
Mama, sentimentele tale sunt apuse,
Și mă doare când mă gândesc că sunt atâtea cuvinte nespuse,
Uitate în două lumi opuse, pline de suflete reci,
N-am să te uit, mama, te voi iubi în veci!
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi,
A plecat în ceruri, însă fără voia ei.
Acum mă privesc în oglindă și-mi văd ochii pustii,
Nici eu nu-s mort printre vii!
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi,
A plecat în ceruri, însă fără voia ei.
Acum mă privesc în oglindă și-mi văd ochii pustii,
Nici eu nu-s mort printre vii!
Durerea și suferința greu mă apasă,
Îmi aduc aminte la 14 ani toți plângeau în casă,
Când mama mea cea bună s-a dus,
Când cu lacrimi pe față, încetișor mi-a spus:
„Mai am un ceas și iată, că voi ajunge-n fine,
Într-o lume atât de sus creată pentru bine!”
Dar s-a oprit din vorbă, m-am privit,
Și ce s-a întâmplat? Doamne, a murit!
Am rămas cu sora mea singuri să ne facem viața,
Încetișor ne-a părăsit și familia,
Mi se părea că-n jurul meu nu mai văd nimic,
Nu tu familie, nu tu tata, că și ei ne-a părăsit.
Cu ani în urmă dorința ce-o aveam era
Să pot avea și eu familia mea,
Dar nu e așa, acum m-am schimbat, aș vrea să mor,
Când mă gândesc la moarte, sincer, nu mă ia fior.
Flori, și flori să cadă peste-al meu mormânt,
Și cei din jur să nu scoată vreun cuvânt,
Iubita mă va plânge, dar știe că fără rost,
Asta e, îmi pare rău, pentru tot ce-a fost!
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi,
A plecat în ceruri, însă fără voia ei.
Acum mă privesc în oglindă și-mi văd ochii pustii,
Nici eu nu-s mort printre vii!
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi,
A plecat în ceruri, însă fără voia ei.
Acum mă privesc în oglindă și-mi văd ochii pustii,
Nici eu nu-s mort printre vii!
Oare ce se va-ntâmpla când mama se va ridica la cer?
Voi rămâne singur pe străzile din cartier?
Poate va fi bine, poate va fi rău,
Asta nu știe decât bunul Dumnezeu.
Tovarășii mă-ntreabă de ce beau mereu,
Dar eu tac și-mi ascund durerea din sufletul meu,
În fiecare seară stau în pat și mă gândesc
Cum ar fi dacă-ar fi să pierd pe cineva pe care prețuiesc.
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi,
A plecat în ceruri, însă fără voia ei.
Acum mă privesc în oglindă și-mi văd ochii pustii,
Nici eu nu-s mort printre vii!
A plecat de lângă mine, s-a stins dintre cei răi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă cauzată de pierderea mamei și sentimentul de singurătate și deznădejde care îl copleșește pe protagonist. El se luptă cu amintirile și cu gândul morții, simțindu-se pierdut și incapabil să găsească bucurie în viață. Refrenul repetat subliniază impactul devastator al pierderii și senzația de a fi prins între viață și moarte.