În toamna anului 1911 a avut loc aniversarea a 57 de ani a Teatrului Național din Craiova (fondat în 1854), director fiind Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu.
Din Capitala României se urcă în același compartiment al trenului spre Cetatea Banilor – Craiova, scriitorii: Victor Eftimiu, Octavian Goga și Ștefan O. Iosif. Pe la Slatina sau Piatra Olt, la una din ferestrele gării, probabil locuința șefului, o tânără femeie privea trenul și-i urmărea plecarea, cu melancolie.
Și-n ritmul roților, cu imaginea acelei tinere femei în suflet – cei trei amintiți mai sus, „am început să scandăm”, scrie V. Eftimiu, poezia „Nevasta șefului de gară”, apărută sub o triplă semnătură în revista Flacăra:
Ducându-și viața solitară,
Un suflet trist și visător,
Nevasta șefului de gară
S-a îndrăgostit de-un călător.
Dar trenul a plecat, și-n goana
Cu care monstrul a trecut
În suflet i-a lăsat icoana
Frumosului necunoscut.
De-atunci trec zile, nopți de-a rândul
Și trenuri trec neîncetat
Ea stă și astăzi, așteptându-l
La geamul veșnic luminat.
Și trenuri vin și pleacă iar
Și nu știu rănile ce-o dor.
Nevasta șefului de gară
S-a îndrăgostit de-un călător!
La un moment dat a venit în vagonul, compartimentul celor trei, Cincinat Pavelescu care, ascultând „creația”, propuse alt final:
Și trenuri vin și pleacă iar
Și plictisită-ntr-un târziu,
Nevasta șefului de gară
A deraiat c-un macagiu.
Și iată cum, în anul de grație 1911, s-a realizat colaborarea a patru poeți români în drum spre Cetatea Banilor.
Sensul versurilor
Poezia spune povestea unei femei, soția șefului de gară, care se îndrăgostește de un călător. Ea își petrece zilele așteptându-l la fereastră, în timp ce trenurile vin și pleacă, purtând cu ele speranța și dezamăgirea. Finalul alternativ sugerează o ieșire din această așteptare monotonă printr-o aventură.