CALE FRÂNTĂ.
De când m-alese viața drept martor și drept sol,
Prinzându-și o scânteie de insul meu de fum,
Și-a hotărât din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibișirul prin râpi și stânci un drum.
M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolul și vântul drumeagul mi l-a șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
Cu o catapeteasmă, în drum, de univers.
Uitat între pământuri și ceruri, în strâmtoare,
Nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
Și-am doborât cu pumnii și umerii stihia.
Căci căutând odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.
-Tudor Arghezi -VERSURI – 1980
Sensul versurilor
Poezia descrie sentimentul de dezorientare și singurătate al omului care și-a pierdut drumul în viață. El se simte uitat de lume și se luptă cu greutățile, căutând odihnă și sens.