Tudor Arghezi – A Fost o Noapte Oarbă

A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă.
Stăpânii-și amintiră, treziți, de-Apocalipsă.
Cetăți, orașe, cuiburi de lene și păcate
S-au zguduit deodată, răsturnate.
Ospețele-n furtună, zburate de vârtej,
Opriră dumicății-n gingie și gâtlej.
Amestecați cu cioburi, stăpânilor, subt mese,
Li se trezea beția de prinți și de prințese.
Un urlet, ca de mare-n răzvrătire.
Lințoliul gros al morții-ncepu să se deșire.
Irumpte, omenirea din ghizduri și zăgaze
Iscă vâltori, prăpăstii și piscuri de talaze.
S-au prăbușit în haos statuile, pe rând,
Cu slava lor de idoli, de piatră și pământ.
I se părea lui Vodă că doarme și visează.
Beția lui de noapte se pomenise trează.
În gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge,
O negură se-ngroașă, o negură se sparge.
El vede ce nu vede și ce i se năzare:
Un uriaș cu-o falcă aprinsă intră-n zare.
E-adevărat, e-aievea, e răscoală,
Îl caută norodul: împărăția-i goală.
Și una după alta i-s ușile-ncuiate.
Le-a sfărâmat pe toate
Și într-a doua sută cămară dărâmată
Răscoală dă de Vodă pitit într-o privată.
Când cumpăna răbdării, Măria-Ta, se frânge,
O ciutură-i de lacrimi și-o ciutură-i de sânge.