Pomul pe care Domnul îl oprise
Făcea de toate, și caise,
Smochine, chitre, pere moi și prune,
Cari de cari mai grase și mai bune,
Castan cu fel de fel de crăci,
Cu flori, miresme și murmure. Căci în
Paradis se îmbinau deodată Tot
bunătăți din lumea toată.
Să nu te-ndemne gândul: „Ia și papă!”.
Să nu îți lase gura apă
Și să mai ții porunca minte A sfântului
și bunului Părinte?
Înger să fii, și tot și-ar fi dat brânci
Inima – vai – să rupi și să mănânci,
Necum să fii băiat și fată,
La pomul care da și ciocolată.
Ei se uitau la poame, iar pe Copac
se-ncolăcise ispititorul șarpe Și
ochii lui de mâță, aurii,
Îi împingeau să guste pe copii,
Care dădeau copacului târcoale,
Măcar din portocale; Că se cojesc,
mai mare dragul, Nejerpelite cu
briceagul.
Ce-or fi mâncat, ce nu vor fi mâncat,
Destul că au căzut în greu păcat.
Ba de abia atunci, mi se pare,
Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare
Și-au învățat la Raiul din pădure
De-abia să sară legea și să fure.
Sensul versurilor
Piesa descrie ispita lui Adam și Eva în Grădina Edenului, concentrându-se pe atracția irezistibilă a fructului interzis și consecințele căderii lor în păcat. Accentul este pus pe conflictul interior și pe pierderea inocenței.