E-o domnișoară-nnalță, subțire și trecută,
Și nu e nici femeie de tot și nici bărbat.
Cu noaptea-n cap se duce la plug și semănat,
La secerat, la coasă, călare și ciufută.
Au vrut să o mărite. Duduia nu se lăsa,
Și ofițerii sprinteni, și grangurii petiți,
Cerând-o de nevastă, plecau dezamăgiți
Că nu-i niciunul vrednic de mâna ei osoasă.
Era rostirea vie, în carne, simț și minte,
A unei noi ființe, de-al treilea tipar.
În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Și-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte.
Femeie nefemeie, la bine și la râu,
Turtită ca o tavă și-un sul de rogojină.
Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,
Făptură nemplinită și fața fătălău.
Citind, închisă-n casă, cărți groase, pe alese,
Văzu deșteptăciunea, ajunsă de prisos,
Că nu dă mângâiere și nu-i e de folos,
Și-a-mbătrânit pe slove și pagini nențelese.
De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună.
Și-a împletit gârbaciul și l-a-nnoat cu plumb
Și alungind țăranii prin grâu și prin porumb
Harapnicul se-abate pe spețe și răsună.
Spinările zdrelite și deștele zdrobite
De cnutul domnișoarei cu cizme și nădragi,
Că a slujit călare o sută de iobagi
Și sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite.
Duduie, carabina îți spânzură de șea
Și te-nsoțește-n raită din zori cățeaua cârnă.
Ea mușcă, asmuțită, apucă și se-atârnă.
Duduie, răfuiala a și-nceput. Păzea!
Sensul versurilor
Piesa descrie o figură stranie, o domnișoară atipică, prinsă între genuri și roluri sociale. Resentimentele acumulate o transformă într-un justițiar crud, răzbunându-se pe țăranii pe care îi asuprește.