Sufletul meu își mai aduce-aminte
Și-acum și-ncetat, de ce-a trecut,
De-un trecut ce mi-e necunoscut,
Dar ale cărui sfinte oseminte
S-au așezat în mine făr’ să știu,
Cum nici pământul știe pe-ale lui,
În care dorm statui lângă statui
Și-i zăvorât sicriu lângă sicriu.
Un murmur neîntrerupt, de epitafe,
Care mai străine, care mai sonore.
Prin aer, timpu-i despărțit de ore,
Ca de mireasma lor niște garoafe.
Tăcerea vocile și le-a pierdut,
Care-o făceau pe vremuri să răsune.
Aud țărâna doar a vocilor străbune,
Cum se desface, cum s-a desfăcut.
Și câteodată, totul se deșteaptă,
Ca-ntr-o furtună mare ca tăria
Și-arată veacurile temelia.
Eu priveghez pe ultima lor treaptă.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a purta în suflet amintiri și influențe dintr-un trecut îndepărtat și necunoscut. Vorbitorul simte o legătură profundă cu acest trecut, ca și cum ar fi un arheolog al propriului suflet, dezgropând straturi de experiențe și emoții.