Un om.
Cât e de mare el și ea de mică,
Pe om îl duce-n gură o furnică.
El e spătos și îndrăzneț pe față,
Dar tremură ca un crâmpei de ață,
Și e fățarnic și mișel,
Când sfinx, când taur, când cățel,
În viață, -n stihuri și în proză
Și-n neîntrerupta lui metamorfoză.
Și are, și nu are nume,
Dar are-o mie de costume
În sufletu-i ca un dulap
Pentru un singur și același cap.
Lingău, obraznic, mistic sau păgân,
E și străin și-i și român.
De câte ori poruncă-i este dată
Te spurcă, te mânjește, te arată.
Ființa lui în carne și postumă
S-a încleit din bale, zgârci și gumă.
După stăpâni și-mprejurare,
Se face minuscul și mare
Și-ncepe să se-ntindă
Că-i dau urechile de grindă.
Dar deodată iar îți vine
Pe brânci, pe burtă sau pe vine,
Frecându-se și mângâindu-se de tine.
Ieri nu erai nimica,
Azi îl apucă frica
Să nu învii, din vatra, după ușe,
Din pulbere și din cenușe,
Și să nu-nceapă pajura crăiască
Din cer senin, hulit, să te-ndrăgească.
Atuncea, groaza, pe de-a-ndoase
Îi intră și îi clănțăne în oase.
Ce poți să faci cu-asemenea potaie?
Duminica o sfântă de bătaie.
Sensul versurilor
Poezia descrie un om cameleonic, adaptabil la orice situație, dar fundamental ipocrit și laș. El se teme deopotrivă de cei de sus și de cei de jos, fiind mereu în căutarea unui avantaj personal.