Aromitoarea lene dospea în baldachin.
Pe ștrampe-n jur strămoșii pioși ca la o rugă.
De sub blazonul stirpei, de smalț și aur plin,
Se întindeau tentacule, să sugă.
Și răstignită țara plătea tributul greu.
De sânge și de lacrimi, de sevă și sudoare;
Își scutura făptura în spasme lungi, mereu,
Neodihnită, amenințătoare.
Când zorile veniră în vuiete de tun,
A izbucnit sub ceruri ca flacăra, mânia;
Și-a risipit puterea în vâlmasag nebun
Stăpâna de-altădată, trândăvia.
Bărbați tari și mândri, cu mâneca sumeasă,
Au aruncat în flăcări tot putredul gunoi,
Și totuși unii trântori prelinși în noua casă
Au inelat pe deget blazoanele mai noi.
Au pângărit cuvinte rostindu-le țipate,
În noua rânduială și-au căutat culcuș;
Râzând de munca dură, de-nalta-i demnitate,
S-au răsturnat în valuri de vinuri și de pluș.
Sensul versurilor
Piesa descrie o societate în care munca este exploatată și disprețuită de cei aflați la putere. Critica vizează corupția și lenea celor care profită de pe urma muncii altora, perpetuând un ciclu de inegalitate și nedreptate.