Zilele fug peste munți, peste case,
Sclipindu-și pulpele lor luminoase,
Zilele fug lepădând în neștire
Nevăzutele timpului trainice fire
Și-n plasa aceasta de aur subțire
Ne leagă-ntre noi și ne poartă zburând
De nici nu mai știm până când și de când.
Cerul curat; munții curați
Râul ca lacrimă lunecă-n unde;
Noi împreună, alături, ca frați;
Farmecul lumii trudim a-l pătrunde.
Soarele-acesta ne-ncântă la fel,
Ochii la fel ni se îndreaptă spre el,
Murmurul brazilor lângă colibă
Ne-nvăluiește deopotrivă.
Vântul, același, prin plete ne trece
Și ne-nfioară cu palma lui rece.
Ne zguduie-n hohote mari bucurii
Viața în juru-ne-și joacă furtuna;
Când ne topim în noian de copii
Noi știm unde suntem, de parcă-am fi una
Tristețile noastre acum sunt mai rare.
Întâmplătoarele noastre dureri
Trec precum trec la izvoare de sare
Iuți căprioare în caldele seri.
Cerul e-o boltă ce străjuie, bună,
Prietenia ce-n noi s-a săpat;
Când încercăm să-i aflăm începutul
Sună ecoul adânc, depărtat.
Sensul versurilor
Piesa celebrează legătura profundă a prieteniei, văzută ca o forță trainică și reconfortantă, similară cu frumusețea și constanța naturii. Ea explorează ideea că prietenia ne ancorează și ne oferă bucurie, atenuând durerile și oferind un sentiment de apartenență.