Priviți cortegiul tragic purtând încremenite
Atâtea visuri moarte sub ceruri reci, livide.
Și eu odinioară am fost în car purtat
Euritmii de roată și-acum în tâmple-mi bat.
Cătam în car, cu tata, de muncă, precum ei,
În munții noștri galbeni și săraci,
Luându-ne cu foamea prin rozele scântei
A frunzelor lăsate de copaci.
Convoi al deznădejdii, convoaie mii de lume,
Nu-ntrezăriți voi oare nici un sfârșit de drum?
Sensul versurilor
Piesa descrie un cortegiu funebru, simbol al visurilor pierdute și al unei vieți marcate de sărăcie și muncă grea. Naratorul se identifică cu cei din cortegiu, amintindu-și de propriile experiențe dificile și exprimând un sentiment general de deznădejde.