În cărți am îndrăgit întotdeauna
Din pagini, ultima, aceea care
De mult pierit-a interesul pentru
Erou și eroină, când
Atâția ani se scurseră, încât
Nu-i nimeni să regrete, când, se pare,
Chiar scriitorul a uitat
Cum și-a început povestea sa odată,
Și însăși „veșnicia a-ncărunțit”,
Cum glăsuiește-o prea frumoasă carte.
Acuși, acuși,
Sfârșește totul și autorul, vai,
Va fi din nou ireversibil singur.
Dar nu. El încă vrea să fie spiritual,
Sarcastic – iartă-l, Doamne! –
Și-atunci lipsește un sfârșit stufos
Care-ar suna de pildă:
… Și doar în două case
Din orășelul… (numele-i confuz)
Rămas-a un profil (făcut de cineva
Pe un perete alb cum e zăpada).
De fată, de bărbat? Mister!
Și spune-se, când ale lunii raze –
Ca-n Asia Centrală: verzi și joase –
La miezul nopții curg pe-acei pereți,
Cu osebire-n noaptea de-Anul nou,
Se-aude parcă-un sunet subțirel,
Pe care unii-l socotesc că-i plâns,
Iar alții deslușesc în el cuvinte.
Minunea însă, și-a pierdut de tot din preț –
Străinii sunt puțini, localnicii – sătui,
Și se zvonește chiar că într-o casă
Profilul blestemat stă azi sub un covor.
Tașkent 1943
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra finalurilor de povești și asupra pierderii interesului față de personaje și evenimente odată cu trecerea timpului. Vorbește despre uitare, despre cum chiar și minunile își pierd din valoare, și despre sentimentul de deconectare de trecut.