Deasupra tuturor și decât toți altminteri,
Din hău de ani pieriți, de ce mi te ivești?
Și amintirea rea îmi flutură-nainte-mi
Profilu-ți străveziu prin geamuri de calești?
E pasăre? Ba înger! – ne tot certam, nebune,
Și fir de pai ți-a spus, o dată, un poet
Din ochi-ți dare-arlez cu gene de cărbune
Se revărsau lumini gingașe de sonet.
O, umbră! Să mă ierți, dar albul liliac,
Flaubert, nesomnul care în minte-mi se preumblă,
De tine – frumusețe a tânărului veac –
De ziua-ți fără nor, de-a mea zi de azi mai sumbră
Mi-au amintit… Și mie de loc nu-mi sunt pe plac
Asemenea amintiri ce nu-și au rost.
O, umbră!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o rememorare melancolică a unei figuri feminine din trecut, o umbră a frumuseții tinereții. Vorbitorul este bântuit de amintiri vagi și regretă că aceste amintiri fără rost îl afectează.