Îți mai aduci aminte, toamnă?
Era târziu. Eram o doamnă.
Aveam lungi rochii-n roz, lila,
Și-l aveam pe vino-ncoa.
Sub forma unui cățeluș
Cu ochi de cocs, cu bot de pluș.
Fugind de sufletele moarte,
De-atâtea ori ieșeam din carte,
Ma lepădam de privilegii
Visând să pot rosti « exegi »,
Să las pe drumul nimănui,
Clădiri, poeme și statui.
Îți mai aduci aminte, vară?
Era-n amurg. Eram murdară.
Îmi șiroiau pe două laturi,
Zadarnici, anii mei cei maturi.
Zbura țânțarul Anofel
Pe lângă sânul meu rebel,
Pe gura mea de poamă coarnă.
Era în zori. Și era iarnă.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri din trecut, marcate de melancolie și o dorință de a renunța la convenții. Naratorul își amintește de momente din diferite anotimpuri, reflectând asupra trecerii timpului și a dorinței de eliberare.