Ultima ninsoare-a prins să cearnă…
Fulgul mare-a sărutat țapșanul.
Mamă, când nici nu-mplinisem anul,
Tu mi-ai arătat întâia iarnă.
Mi-ai purtat mânuța peste nea,
Ca să simt că-i rece, moale, bună,
Și-ai privit cu mine împreună
Țurțurul ca un tăiș de stea.
Toate anotimpurile-apoi,
Rând pe rând, le-ai colindat cu mine,
Ca să-nvăț mai iute și mai bine
Mândrele priveliști de la noi.
Și-n căsuța minții să încapă
Bogăția-atâtor înțelesuri
Câte spice se-ndoaie-n șesuri,
Câte ceruri se răsfrâng în apă.
Tu, întâia mea învățătoare,
Cu povețe drepte calea-mi sameni
Și mă-ndemni spre dragostea de oameni
Ca spre cel mai scump dintre izvoare.
Știu că mă ferești de orice rău,
Și-ți mângâi cu palma mea cea mică
Bluza mirosind a levănțică,
Mamă, când mă strângi la pieptul tău.
Ultima ninsoare-ncarcă merii
Dar, curând, ce plini vor fi de floare!
Martie, mămico! Sărbătoare!
Sărbătoarea ta și-a primăverii.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă mamei și primăverii, văzută prin ochii unui copil. Naratorul își amintește cu drag de momentele petrecute alături de mama sa în natură, învățând despre frumusețea anotimpurilor și dragostea pentru oameni.