Douășunu. E luni și e seară.
Capitala aproape-adormi.
Născoci nu știu ce pierde-vară
Că pe lume și dragoste-ar fi.
Și din lene ori lipsă de treabă,
Toți se poartă de parc-au crezut;
„Când te văd?” mână-n mână se-ntreabă
Și-s cu gândul la primul sărut.
Unii, însă, mai ageri la minte,
Au ghicit adevărul… Iar eu
Printre ei azi mă număr cuminte,
Dar de-atunci sunt bolnavă mereu.
1917
Sensul versurilor
Piesa descrie o seară melancolică în capitală, unde oamenii visează la dragoste și la primul sărut. Naratorul se simte dezamăgit și bolnav de atunci, posibil din cauza unei experiențe trecute.
