Ceri atât când te-alintă-un iubit!
Și nimic când iubirea e dusă.
Fericită-s că apa-n sfârșit,
Doarme astăzi, sub ghețuri, ca dusă.
Doamne-ajută! -n picioare voi sta
Pe-această pojghiță gingașe,
Tu, scrisorile-mi ține-le, ca
Să ne judece bine urmașii.
Să te vadă mai clar, cât ai fost
De viteaz și-nțelept, întotdeauna.
Gloriosu-ți roman n-are rost
Să păstreze lacune, nici una.
Prea e drumul iubirilor greu.
Prea sunt dulci a’ pământului seve.
Fie-odată ca numele meu
Să-l învețe la școală eleve!.
Și prea trista-mi poveste aflând,
Să surâdă, de vor, ca de-o glumă…
Pace nu avusei pe pământ,
Să mă bucur de slava postumă!.
1913
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul unei iubiri pierdute și dorința de a lăsa o moștenire pozitivă posterității. Vorbitorul reflectă asupra greutăților iubirii și speră ca povestea sa să fie învățată și înțeleasă de generațiile viitoare.