Nu pictorul cel tainic, fără casă,
Ce-n visele lui Hoffmann bântuia –
Din primăvara rece de cândva
Îmi vine-n gând pătlagina sfioasă.
Orașul altul îmi părea că e,
Cu trepte proaspăt zugrăvite-n verde.
Venea, altarul iar să mi-l dezmierde
Cu facla liberei cântări, Psiche.
În fundul curții-a patra, sub copac,
Copii jucau, la sunetul sărac
Al șontoroagei caterince, hora.
Și viața-n clopote izbea năuc,
Gonea spre tine sângele-mi haiduc
Pe drumul scris în palmă tuturora.
1941
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice din trecut, filtrate prin prisma inocenței copilăriei. Imaginea pătlaginei sfioase declanșează o serie de asocieri cu un oraș transformat și cu momente simple, dar pline de semnificație.