Nu pot alerga decât în direcția ochilor mei.
O, zeul, cum îmi locuiește-n creer.
Nu pot alerga decât ca patru după trei,
ca sunetul de greier după greier.
Tu, mare proprietar de creiere ce ești,
tu, care alergi numai înaintea ta,
tu, nefirescule între firești
trăiri, de pururi altceva.
Nu, niciodată nu ești tu
în centru cum e galbenul,
înconjurat și-atunci și-acu,
de corcovul, de carpenul.
O, nu există nici un ou
din care să se nască
lumea trăită rău, din nou
în lumea cea visată și cerească.
Pământul însuși nu e ou, nu, nu!
Din el nicicând nu se va naște
pământ cum naște din ecou
ecouri, împietrite, moaște.
Egg, tu nu ești, Egg, nu exiști
în timpu-n care sunt și sunt.
Pământul nu e ou, el nu
va naște din pământ, pământ,.
Să fie sfântă întâmplarea de a fi,
ales sau nu, dar pururi însuți,
mirată lacrimă care-ți ivi
înnobilând cu sine plânsu-ți.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea existenței și a individualității, negând conceptul unei origini simple sau a unei reîncarnări nedorite. Ea celebrează unicitatea fiecărei existențe și sacralitatea întâmplării de a fi.