Un bătrân pe malul mării
La sfârșitul zilei
Se uita lung către orizont
Cu briza mării în față
Insula aruncată de furtună
La fel în toate anotimpurile
Ancorare nemarcată
Și corabie fără nume.
Mare fără maluri pt cel exilat de care nu se știe nimic
El aprinde farul, lumina de la marginea lumii
Arătând calea luminoasă a speranței în inimile lor
Acelora care se întorc acasă din depărtare.
Aceasta este de mult uitată
Lumina de la sfârșitul lumii
Orizontul plângând
Lacrimile pe care el le-a lăsat în urmă acum mult timp.
Albatrosul zboară
Făcându-l să viseze cu ochii deschiși
Timpul dinainte de a deveni
Unul din nevăzuții lumii
Prințesa în turn
Copiii pe câmpii
Viața i le-a dat pe toate
O insulă a universului.
Acum iubirea lui este o amintire
O nălucă în ceață
El ridică pânzele pt ultima oară
Luându-și la revedere de la lume
Ancora la apă
Fundul mării departe
Cu iarba încă între picioare
Și un zâmbet pe sub sprânceană.
Aceasta este de mult uitată
Lumina de la sfârșitul lumii
Orizontul plângând
Lacrimile pe care el le-a lăsat în urmă acum mult timp.
Aceasta este de mult uitată
Lumina de la sfârșitul lumii
Sensul versurilor
Un bătrân singuratic, exilat pe o insulă, își amintește de trecut și de viața pe care a trăit-o. El este un far pentru cei care se întorc acasă, dar și un simbol al uitării și al melancoliei.