Norișor de lângă lună, cântă-mi, inimioară
Când mă-ntorc de la fântână, cântă-mi, inimioară
Un cioban îmi stă-n portiță, cântă-mi, inimioară
Și vrea apă din cofiță, cântă-mi, inimioară
Un cioban îmi stă-n portiță
Și vrea apă din cofiță, cântă-mi, inimioară.
Când flăcău’ se adapă, cântă-mi, inimioară
Îmi zărește chipu’-n apă, cântă-mi, inimioară
Apă-n pumni cu sete ia, cântă-mi, inimioară
Și sărută gura mea, cântă-mi, inimioară
Apă-n pumni cu sete ia
Și sărută gura mea, cântă-mi, inimioară.
Foaie verde trei migdale, cântă-mi, inimioară
Merge turma-ncet la vale, cântă-mi, inimioară
Și ciobanu’-n urma ei, cântă-mi, inimioară
Cu gându’ la ochii mei, cântă-mi, inimioară
Și ciobanu’-n urma ei
Cu gându’ la ochii mei, cântă-mi, inimioară.
Și eu mă gândesc la el, cântă-mi, inimioară
Că ciobanu’-i frumușel, cântă-mi, inimioară
Și mereu m-am întrebat, cântă-mi, inimioară
De ce oare a oftat, cântă-mi, inimioară
Și mereu m-am întrebat
De ce oare a oftat, cântă-mi, inimioară
Și mereu m-am întrebat
De ce oare a oftat, cântă-mi, inimioară
Sensul versurilor
O fată se gândește la un cioban frumos care o vizitează la fântână. Ea este atrasă de el și se întreabă de ce suspină, sugerând o atracție reciprocă, dar și o oarecare melancolie.