Linu-i lin codrule lin
Omul nu are alin
De nesomnul gândului
De suspinul vântului
De tăcerea pietrelor
De pustiul vetrelor
De umbra-nserărilor
De zbuciumul mărilor
În amarul sorților
Plecându-se gândului
Precum iarba vântului
Plecându-se dorului
Precum dorul dorului
Linu-i lin codrule lin
Omul nu are alin
Căci din munte ninge greu
Și troiene cresc mereu
Sună, sună codrul sfânt
Și nu bate pic de vânt
Așa sună de frumos
De cade frunza pe jos
Omul trece pe pământ
Și culege numai vânt
Bate vânt din răsărit
S-a sfârșit ce ai iubit
Bate vânt dinspre apus
Ce a fost mai scump s-a dus
Sună codru-ntunecos
De cade frunza pe jos
Omul trece pe pământ
Și culege numai vânt
Ostenit e umbletul
Întristat e sufletul
Linu-i lin codrule lin
Omul nu are alin
Ostenit e umbletul
Întristat e sufletul
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și resemnare în fața efemerității vieții și a inevitabilei treceri a timpului. Natura, cu codrul și vântul său, devine un martor al condiției umane, marcată de dor și de pierderi.