La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite,
În lung și-n larg, în sus și-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,
Câmpii de gheață, ce adorm pe așternutul mării ud,
Cu munți înalți, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud.
Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari,
Când dintre văile adânci, când dintre munții solitari.
Și dorm adânc, și dorm mereu nemărginirile polare,
Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,
Și urșii albi, înduioșați, într-un oftat adânc și greu,
Se-ntind pe labe de sidef, și dorm adânc, și dorm mereu.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj polar vast și adormit, dominat de gheață și liniște. Urșii polari, ca simboluri ale vieții în acest mediu, par și ei prinși într-un somn adânc, accentuând ideea de nemărginire și izolare.