Brazde lacome de lumini, pământ împlinit
Fără gânduri, doar în miresme și raze,
Bulgări ieșind din tenebre, rotunjindu-vă
Ca niște valsuri fără auz,
Splendizi ca zăpezile și ploile, așteptați
Aurorele
Abia născute, orbiți aerul cu buze calde
Ca petalele salcâmului înflorit,
Ne priviți
Cu frumusețea ochiului tânăr
Închipuind linii
Ca ale obrazului, pleoape
Și coapse prelungi ce se sting
Ca simpla unduire a colinelor.
Pământ somnoros,
Adâncit în vrăjile dimineții, rostind
Silabe de aur, când oamenii tăi
Te lucrează și mângâie,
Când gleznele ușoare alunecă
Peste umerii tăi,
Când viole îți cântă în urechi
Ca o dezmierdare a vântului,
Știm
Că tu ești o formă a marilor
Energii, ca și irizările tâmplei.
Poate atunci, când te vom cunoaște
Mai bine, inimile vor bate de fericire
Ca niște privighetori aurii.
Poate atunci, lut năclăit în uitare,
Vei alina pâlpâirile nopții,
Arcul întârziat al sprâncenei,
Iar aceste cuvinte jucăușe ca niște
Fire de praf vor tresări
Ca zarurile, lucind de viață,
lăcrimând
În seva tuturor primăverilor, simple
Vorbe de lut, de prietenie, de uitare
Și amintire,
Rostirii singuratice printre brume
Și ierni.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra lutului ca element fundamental al naturii și al vieții. Explorează conexiunea dintre om și pământ, evidențiind frumusețea și armonia găsite în lucrurile simple.