Te-năbușa în pacla incizei atmosfere,
O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul!
Făptura nu sunase din trâmbiți de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul.
Ce surdă clocotire, ce-nceată așteptare
Sub aburii roșiateci, sub aburii de fier,
Când înspre noi tărâmuri voiai o revărsare,
Când, oprimat de umbră, tu presimțeai un cer!
Dar se desprinse valul, și-o boală-ndepărtată
Din zâmbetu-i albastru desfășura spre tine;
O clipă-a fost… și totuși, sclipirea ei curată
Te-a-nfrățit de-a pururi cu sferele senine.
De-atunci, spre-o altă lume fluidă-ți forma tinde,
Cu slava-ntrevăzută un dor fără de sațiu
Aș vrea să te-mpreune… și ca s-o poți cuprinde,
Tentacule lichide îți adâncești în spațiu.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea inițială a pământului ca lavă și aspirația sa de a se transforma într-o lume senină. Vorbește despre dorința de evoluție și conexiunea cu universul.