Și parcă aveam un cuier cenușiu în spate. Cu haine.
Cu multe haine și multe brațe.
Cu urechi scămoase. Lungi.
Bălăbăneau toate hainele și toate pălăriile.
Foșnind. Foșnind, învăluindu-mă
cu vocile lor moi, căptușite.
Ca o salată de păianjeni pentru Dumnezeu,
Ca untdelemnul. Ori ca mierea.
Ca însăși convalescența mea liliachie.
Urechile clămpăneau. Pe cuier
se urcau frigul și gândacul.
Era un gândac de la ceilalți.
Pasărea împăiată ciugulea ceva din liniatura orologiului.
O muzică tubulară restabilea cordialitățile cu viața.
Cu viața cui? a cui?
Bălăbăneau toate hainele. Scuturându-și
toate scamele peste mine.
Peste creionul meu.
Și sângele se făcea vâscos, tulbure, intoxicat.
O cretă.
Se usca.
Devenea pulbere.
Pulbere.
Nisip.
Făină.
Un praf. O colonie de particule imponderabile. Un aer
maladiv. Care mă îneca.
Și pe mine și timpul. Și aveam obsesia lui.
Gustam din el.
Simțeam cum ninge, cum cerne.
Ningea peste cugetul, peste viitorul meu. Peste
goluri și civilizații.
Leșiatic.
Scamatorește.
Sedimenta panică și dezgust.
Și parcă aveam un spate
cenușiu în cuier un cuier
cenușiu în ureche cu gândaci
cu gândaci cu gândaci cu gândaci
liliachii
de la pasărea cealaltă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de degradare și obsesie, folosind imagini puternice ale descompunerii și ale unui mediu sufocant. Eul liric se simte copleșit de trecut și de o prezență maladivă, pierzându-se în obsesia timpului și a decăderii.