Ion Caraion – Balada

Un senin și-o cergă-a brumii
ca din fundurile lumii.
Pe doi cai, doi crainici teferi
lunecau sub alți luceferi.
Noaptea bocnă, ziua moină,
unui piatră, altul doină.
Rar, prin leat, desprinși de lut,
călăreau în absolut.
Vremea, vâslă fără cârmă…
Inima, de cocs și sârmă…
– Nu ne potrivim, fârtate
Tu vrei dor, eu vreau dreptate.
Eu vreau cer, tu vrei muiere.
Pagii leapădă tăcere.
Din pafta și cicatrice
cad hulubi sau cad alice.
Câteodată prin haiduci
cântecul se face cruci.
Și din nou, ca un lămâi
plin de chiciuri, cel dintâi:.
– Sus în deal, la țintirim,
când om fi, ne despărțim.
Resorbiți curgeau pe ei
seri, eteruri și scântei.
Și-au mai mers așa o goană.
„– Sufletul mi-i ca o cană,.
prididi prin noaptea groasă
cel cu ramurile-acasă.
Am o doamnă c-un cocon
de opt luni, în Sânt Ion.
pântecele ei, ortace,
stă să-L nască. Primul tace.
Merge-ncovrigat în el
– cheag de jar – ca un cârcel.
Tu ești singur. Ce-ai avut
e paragini și trecut…”.
Nu-ți răspund, nu sunt… Tihnit,
caii curg în infinit,.
Vremea vremuie nainte,
vocea fuge din cuvinte.
și văzând în nevăzuturi,
colomâzdre-apar pe scuturi.
La un mal pe-o țăcălie,
celălalt doarme, primul scrie.
Scuturând pe vorbe sec
din tăciune de tutun:.
„Spun ce n-aș fi vrut să spun –
Tu întoarce-te, eu plec!”