Ion Caraion – Viclean Stricăcioasele Zodii

Două păsări de țiglă îmi năvăliră în somn:
„Te caută noaptea Poteră Domn! ”
La vânătoare de jivini am fost, prin obcine.
„Întreabă de tine, îmi spuneau oamenii, întreabă de tine! ”
Stăncuțe iuți cu broboadele-n cap au alergat de cu zori:
„Te-am visat între furi și-nșelători! ”
Pe mânuitorii de-arginți i-am auzit de sub gutui:
„Scorpia răsare totdeauna de deasupra ferestrelor lui”.
Sub clime de cancer, lângă Molima-Făt,
O curte de flăcări, când m-am uitat îndărăt.
Cu rotocoale, în taină, răznateci, pe coate,
Înșelătorii intrau în cetate.
Mi-au ieșit înainte iscoadele: „Mai bine să pleci.
Tu nu ești om. Ai mâinile reci,
O privire bizară, cuvintele moi
Ca iarba gorganelor de după care se-ncruntă amurgul înapoi.
Păsări cu picioarele galbene trec
Peste soarele rostogolit în părul tău ca un berbec.
Sub cerul nopții sticlos, îngândurat, când te ivești,
Stelele se umplu de cântece ca niște cești. ”
Salcia ca o plângere
Nu mai termină de foit, când începe să sângere.
„Depărtările umbre-s, de scamă – i-am auzit glasul – și-au să te-nșele.
Leapădă-te de crengile mele!
Un duh aiurea, niște înțelesuri deșarte
Intră prin tine, venind de departe.
Ai în privire ceva firav dar încumetător și ceva nefiresc
Poate din tăria celor care nu mai trăiesc.
Undeva, în câmp, s-a aflat la o casă o lăuză,
Care te visa fără să te-auză.
Când te-ascultat din grădini primii nuferi, fierbinte,
Parcă nu cântau oameni, cântau ăle sfinte.
Săgeată genunchiul, mișunau munții de ierunci.
Și chiromanții au spus tâlcuri nemaispuse până atunci.
Iar felurimi de luptători, să-i fure ursitoarei care te unse
Mirosna dulceagă, te-au așteptat diminețile la treceri ascunse.
De prin curțile lor ibovnicele la lună, sclipind de omăt,
Își săltau boiul prin vișini, își ascundeau pulpele când te uitai îndărăt.
Era o lespede împărătească la o poartă.
O, Doamne! O, Doamne! tristețea niciodată nu iartă.
Copiii se iau după tine ca după corăbii.
Le iști nevăzuturi, curcubeie și săbii
Și umbli cu strada buchet la cingătoare
Ca o răzmeriță printre popoare,
De se gudură-anotimpul ori încep horele
Destrămătoare ale celor ce-ți urmăriră umbra, crepusculul
altădată sau orele.
Numai simțindu-te, numai zărindu-ți legănătura de mâță,
Nevestelor noastre a ducă le-ațâță.
Străinilor veniți să te vadă,
O stranie neliniște le năzare-n ogradă.
Vorbesc de ciulendre ori s-au apucat de băut
Bătrânii care te întâlnesc. Pragurile pe la care ai trecut
Ies cu fetele mari de visează-n grădini
Și pețitorii nu le mai vin.
La ce atâta tăcere-n ochii tăi? La ce atâta mătasă?
Prin zavistii nu-ntârzii, șoaptele bogaților de piatră te lasă.
Tu umbli cu flori și râzi prin oraș.
În negoțuri nu intri, muiere n-ai ca s-o lași –
Te du!.. Altminteri cu soiurile apucăturilor tale ciudate,
Singurătatea ai s-o aduci și nenorocirile-n cetate. ”
Cu Muma Pădurii m-am întâlnit sus, între arborii piscurilor veștede:
„Ferește-te, maică (molfăia bureți negri în gură), ferește-te! ”
Mai-marea cucumelor mi-a trimis vorbă prin hereți:
„Eu nu pot să-l văd. Voi îl vedeți.
Grăiți-i așa: că-ntr-o zi la amiază, secătură măiastră,
Fluieră-Vânt i s-a uitat pe fereastră.
Ce de cărți! l-am auzit și sta îngândurat…
El nu era acasă, dar câinii-au lătrat. ”.
Aiureli, am răspuns, și-o porni mai departe.
Noaptea îmi curgea cu legende, pe umeri, din zodiacuri și moarte.
Aici drumul se-ncurcă prin râpi și buruienișuri ca o comoară.
Chicotind, într-un buture, a răsărit Vântură Țară.
Lațul s-a-ntins, luceferii s-au clătinat, m-am împleticit ca nimic.
„Știam că-ai să cazi și-am venit să te ridic. ”
Vântul se zvârcolea în grile, frigul tremura pe țurloaie
Și numai Muma Pădurii glojdăia mai departe bureți
negri prin ploaie.