Ioan Silvan – Ieșirea Din Mormânt

Ieșirea din mormânt.
Au îngropat viața-n grotă ca pe-un mort!
De-ar fi știut că nu pot să ucidă
străfulgerarea cerului, lucidă,
și-ar fi rănit ei singuri răsuflarea
de-atâta adevăr cât ignorau..
În urma lor, ca martor, înserarea
lăsa să cadă peste viitor
un gest pe care nimeni nu-l făcuse;
fiindcă mormântul chiar rămase gol
și-n chip surprinzător în fața grotei,
de propria-i privire asediat, El nu mișca..
Dar unul din străjerii ce-l păzeau,
nedatorând blândețe nimănui,
a nimerit cu ochii-n giulgiul Lui
și sobru și tiranic a răcnit:
Eu cred că mortu-acesta a-nnebunit!
Sau.. chiar a înviat?!.
Noaptea era săracă în lumină
și deodată.. și grota și pământul s-au unit
în sprijinul cuvintelor de piatră, ale morții;
și numai după aceea au rostit
din gura lor, străjerii, răgușit:
Doar nu cumva.. ești Tu, chiar Dumnezeu?.
Atuncea, Cerul.. parcă-n ape a putrezit,
căci s-a auzit din el, o voce umedă,
de parcă o lacrimă ar fi scăldat în ea
sau infinitul curs de undeva,
chiar în adâncul vocii s-a topit:
Ba da! Eu sunt Stăpânul!.
Acum îmbracă-te în giulgiul meu și intră în mormânt!
Eu am să mă îmbrac în haina ta și am să plec,
iar când femeile se vor ivi, în zori,
să-mi ungă rănile prin care sânger
vor crede că au văzut în locul meu un înger,
iar tu, chiar înger, azi, vei deveni.