Când sunt singurul ce moare știind.
Nu-i niciun nume în care
singurătatea este altfel primenită
decât în cel divin,
și nicio lacrimă din plânsuri rătăcită
nu stă să cadă în adâncul vremii.
Aș vrea să treacă timpul mai puțin
prin trupul altor minuni;
convingerea că mi-ar putea lipsi le-aș întări-o,
și poate într-o zi ar înțelege
că lupta-mi dă țâșnire consolării.
Precum un cer, întors din drumul zării,
și eu mă lupt cu-nfrângerile care
îmi par a fi, izvor de consolare,
și astfel, niciun sens nu stă neobservat
la îndemâna cui îndrumă
o inimă-n căutare de stâpân.
Cerul epuizat mă lasă în cealaltă parte a Lumii!
De limpezimea lui mă țin departe
în intima-ngâmfare prematură,
căci strălucirea e izvor de ură,
precum veninu-i sacru pentru moarte.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de singurătate și acceptare a morții. Vorbitorul găsește o formă de consolare în lupta cu propriile înfrângeri, percepute ca un izvor paradoxal de alinare. Reflecția asupra efemerității și a căutării unui sens într-o lume adesea ostilă sunt teme centrale.