Pornind din Lotru spre Cornet,
Șoseaua urcă-ncet.. încet..
Ținându-se parcă de mână
Cu linia ferată,
O vecină,
Ce-i pare totuși o străină,
Fiindcă nu seamănă cu ea,
O biată bătrână șosea
Banală –
Dar națională!..
Șoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,
Proptindu-se doar în copacii ei..
Urcă tăcută
Și timidă
Ca o omidă..
În timp ce linia ferată
Urcă țipând,
Parcă-ar fi beată,
Ca și locomotiva „Malaxa”,
A unui tren de marfă,
Care –
Pornit din Piatra-Olt
Spre Turnu-Roșu –
Când dă cu ochii, pe șosea,
De câte-o țărăncuță
Cam prostuță,
Crezând că-și poate bate joc de ea
Țipă sulemenindu-și coșul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.
Doar Oltul – apă blestemată –
Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu șoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată..
El singur, săltăreț, coboară
Spre Dunăre –
Dunărea noastră
Cu apă multă
Și albastră..
Și coborând –
Iarnă sau vară –
Surâde fredonând la fel
Ca orice egoist rebel,
Același veșnic menuet
Discret,
Pe care nu-l dansează decât el!..
La fel și-n viață..
Uneori –
Dacă te urci
Sau te cobori –
Cu-aceeași ură te privesc ai tăi,
C-așa suntem cu toții –
Oameni răi!..
Și-oricare-ar fi cel care urcă –
Dușmani
Sau prieteni –
Toți îl spurcă..
Iar când, întâmplător, coboară,
Toți îl omoară!..
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj românesc, cu râul Olt, o șosea și o cale ferată, personificate. Metaforic, explorează invidia și răutatea umană, indiferent de ascensiunea sau decăderea cuiva.