Când seara țese umbră prin odaie,
Din jilț de vremi privind oglindă, stai –
Un singur fulger o cuprinde mai
Înfricoșat ca ochii de văpaie.
Și cum adânc pândești, se întretaie
Pe ger de ape aripe de rai..
Să fie El, solia ce-așteptai?!
Așa lumină-n inima ce grea e!.
De slăvi orbit te frângi făr-de putere,
Biet îndrăzneț, la rându-ți fulgerat
De flacăra cumplită ce te cere.
Oglinzi se-nchid și suflete, pustii –
Din noaptea lor brumată a zburat
Foc alb prin înstelatele domnii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență mistică intensă, o întâlnire cu divinitatea sau cu un heruvim. Eul liric este copleșit de această prezență luminoasă, fiind transformat și purificat de focul divin.