Ioanid Romanescu – O Sută de Pantaloni Albi

Știți cum vine dimineața în orașul
dumneavoastră, Doamnă Poezie?
o sută de pantaloni albi rătăcesc
în fiecare noapte pe o stradă pustie.
Se văd numai pașii – cine să afle
că e unul, același, de mult rătăcit?
el chiar din drumul său spre veșnicie
sub plânsul stelei mari s-ar fi oprit.
Însă e totul numai vis oriunde
– chiar pasărea visează-n loc să cânte –
și chiar când ne trezim e-același vis
și scormonim prin vis cu aripile frânte.
Sunt nopți și zile, dar același vis
ne minte și ne tulbură-ntr-atât
– orașul este altul, pierdut și el în vis –
ne pune plânsul mâinile în gât.
Și ne trezim în vis și nu mai știm,
și iar visăm și ne trezim în vis,
și iar visăm și ne trezim – și astfel
nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis.
O sută de pantaloni albi rătăcesc
– și ne trezim și nu ne-am mai trezit –
cad pumnii stelelor și vine noaptea
și e același visul, de neînlocuit.