Să am un loc al meu anume unde să plâng dacă se poate,
Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe,
Când lacrimile arse-mi urcă-ncet până la piept și cresc
Și trec apoi deasupra lui și se înalță spre bărbie.
Să simt că-ncepe să mă-nece această plângere prelungă
Și nu e nimeni să mă scoată din ea și să încep să țip
Cât pot către pereții care se clatină-mprejur de parcă
Au fost zidiți dintr-o greșeală pe-o temelie de nisip.
Pe urmă trupul să se lase-ncet prin lacrimile limpezi
Și să se vadă cum se-nalță deasupra ca un înecat,
Să nu se știe dacă-n clipa în care-am început să plâng
Și să mă văd prin plânsu-acesta eram femeie sau bărbat.
Și-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc
În care-am fost lăsată-anume și să vă cheme să vedeți
Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plâns atât de mult
Încât de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereți.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă de a avea un loc unde să te poți elibera de suferință în singurătate. Explorează sentimente de izolare și disperare, culminând cu ideea că durerea devine atât de intensă încât afectează realitatea înconjurătoare.