Spațiul devora toate lucrurile din el
Priveam în tăcere în urma lor
Spre locul acela unde nu se mai vede nimic
Ca-n pântecele unui animal incolor.
Care mistuie lumea și flămânzește
În chiar vremea în care mănâncă
Totul până la ultima ființă vie
Și până la ultima stâncă.
În care a fost îngropat un om
Și până la ultima cruce
Pusă în spatele său
Înainte de-a se duce.
Așteptam cu spaimă să ne vină rândul
Se apropia fantastica oră
Spațiul devora toate lucrurile din el
Și ne uitam neputincioși cum le devoră.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de neputință în fața inevitabilului sfârșit. Spațiul este personificat ca o entitate care devorează totul, lăsând în urmă doar tăcere și uitare. Perspectiva este una de așteptare sumbră a propriei dispariții.