La un colțuleț de țară
O femeie văduvioară
A născut un prunculeț
La un cap de pisculeț,
A adus pruncul în casă,
Șerpoaica era sub casă,
Porumbiet mi-era de-un an,
Șarpele mi-era de doi,
Porumbiet mi-era de șase,
Șarpele mi-era de șapte,
Sălta talpa jumătate,
Porumbiet creștea, creștea,
Flăcău mare se făcea,
El pe cal încăleca
Și spre horă că-mi pleca,
C-o fată că se-ntâlnea
Și pe frunte-o săruta,
Dar fetița ce-mi zicea:
– Măi, băiete, dumneata,
De ce-ți arde gura așa?
– Nu știu, fată, de ce-oi da!
Mai ‘nainte că mergea
Și cu calul tot vorbea:
– Aruncă-ți ochii la spate
C-o rază de foc mă arde!
– Nu e raza focului,
Ci ochiul șarpelui!
Șarpele mi-l ajungea
Și din gur-așa grăia:
– Foaie verde bob năut,
Dă-te jos să te mănânc!
– Stai, șarpe, nu mă mânca
Că sunt tinerel băiat,
Ne-nsurat, necununat,
Nicio floare nu mi-am luat!
– Măi, băiete, dumneata,
Bucuros eu te-aș lăsa,
Dar ești blestemat de mă-ta,
C-un picior te legăna,
Din gură te blestema:
„Lu, lu, lu, liu, culcă-te,
Pui de șarpe sugă-te
Ori acum ori altădată,
Blestemul să nu te treacă,
Dacă nu-n copilărie
Să te-ajungă-n feciorie!”.
Dar băiatul ce-mi făcea:
Pinteni calului că-i da,
Șarpele îl ajungea,
Jumătate-l înghițea,
Jumătate nu putea
De cuțite ascuțite,
De pistoale poleite,
Că vârful cuțitului
Intră-n gura șarpelui,
Băiatul se văita,
Un moldovean auzea
Sabia că o scotea
Corpul șarpelui crăpa,
Pe băiat îl scutura
De veninul șarpelui,
Blestemul părintelui.
Sensul versurilor
O baladă populară despre un tânăr blestemat de mama sa, urmărit de un șarpe și salvat în ultimul moment de un străin. Blestemul matern și lupta împotriva destinului tragic sunt teme centrale.