Vă mulțumesc că mi l-ați lăsat,
Pietre în sufletul cărora cred,
Și ție, al cărui sens l-am pătruns,
Îți sunt recunoscătoare, prăpăd.
Îți mulțumesc că nu mi l-ai luat,
Ochi galben din fruntea cerului mort,
Luna vorace a cărei privire
În ceafă și-acum o mai port.
Și vouă, cioburi scrâșnind de icoane,
Aureola tăind și veșmânt ascuțit, îngeresc,
Pentru că nu mi l-ați acoperit de tot
Smerită vă mulțumesc.
Vă cer iertare că nu v-am iubit până-acum
Zidiri, și bârne, și stâlpi ai aceluiași vis,
Și râuri de lavă din burta bolnavă-a pământului,
Care nu l-ați ucis.
Ați fi putut să o faceți. Sfârșitul
Ironic al lumii vă dase-acest drept înmiit.
Pleoapele blânde cu gene de raze-ale stelelor
Nici n-ar fi clipit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă recunoștință față de elemente și forțe care ar fi putut distruge, dar au ales să nu o facă. Este un act de iertare și acceptare a imperfecțiunilor și a potențialului distructiv, transformându-le într-o formă de apreciere.