Khalil Gibran – Despre Rugăciune

Apoi un preot spuse:
„Despre Rugăciune vorbește-ne.”
Iar el răspunse zicând:
„Voi vă rugați când sunteți năpăstuiți ori în nevoie;
de ce nu v-ați ruga și-n plină bucurie,
și-n zilele în care nimic nu vă lipsește?
Căci rugăciunea e prelungirea sufletului în univers.
Și dacă e o mângâiere să vă abandonați în univers
întunecimea,
atunci e-o încântare să revărsați și
zorii.
Iar dac-atunci când sufletul vă cheamă la rugăciune
nu puteți fi decât întunecați,
ar trebui să vă mai cheme o dată și-nc-o dată,
până-ntr-un ceas când veți veni
zâmbind.
Prin rugăciune vă înălțați să-i întâlniți în ceruri
pe cei care se roagă în aceeași clipă,
aceia pe care doar în rugăciune puteți să-i întâlniți.
Faceți astfel ca vizita voastră în acel templu nevăzut să fie
întru bucurie și dulce-mpărtășire.
Căci dacă veți intra în templu numai pentru a cere,
atunci nu veți primi.
Iar dacă veți intra ca să vă umiliți,
nu vă veți înălța,
și dacă veți veni ca să cerșiți un bun al altcuiva,
nu veți fi auziți.
În templul nevăzut e de ajuns doar să intrați.
Nu pot să vă învăț cum și cu ce cuvinte ar trebui
să vă rugați.
Dumnezeu nu vă ascultă cuvintele decât dacă El însuși vorbește prin voi.
Iar eu nu vă pot învăța ruga mărilor și a pădurilor,
și-a munților.
Dar voi, ce v-ați născut din munți, păduri și mări,
o veți putea găsi în inimile voastre.
Și de veți asculta doar în încremenirea nopții,
le veți auzi murmurând în tăcere:
«Dumnezeule,
Tu care ești sinele nostru cel înaripat,
voința Ta prin noi voiește,
Dorința Ta prin noi dorește,
Puterea Ta prin noi preschimbă nopțile noastre,
ce de la Tine sunt,
în zile care tot din Tine vin.
Nimica nu putem a-ți cere,
căci tu ne cunoști trebuințele chiar înainte
ca ele să se nască-n noi:
De Tine avem nevoie,
iar dându-ne mai mult din Tine,
ne dai tot.»”