Când mai strâns de mână pământul mi-a intrat în vene
Ochi spulberați întruchipau moartea și nebuna și străina
Ar fi bine să mă plimb înainte să distrug paradisul
Să intru pe ușa de lemn putred… să o las să cadă pe mine
Aș crede că nimic nu e adevărat din tot ce s-a întâmplat.
Am învățat să gândesc ca tine deși niciodată nu am plâns pentru tine
Am învățat să ascult țipătul ceasului de pe catedrala din centru
Tu nu trebuie niciodată să îmi rostești numele de pe sfârșitul scrisorii
Mi-aș pierde controlul și m-aș abandona pe mine într-un foc încins de tine.
Și totul devine o foaie goală de hârtie scrisă în jocuri de nebunie
Luna face loc printre lumină, e același truc condus de mână către hârtie
Fugi pe foaia mea goală, privirea mea te urmărește și speriat sari de pe hârtie
Te tragi de o funie, e drumul spre nebunie scris de mine
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie interioară spre nebunie și disperare. Protagonistul se simte pierdut și copleșit de emoții negative, căutând o scăpare într-o lume a iluziilor și a auto-distrugerii.