În Ardeal dâmburile abrupte
noaptea se-nfundă-n bărbați,
pârâind se vor umfla măgulele,
și umbrele în ochii mâncați.
Privesc, privesc tărăgănând, milenar,
pe malul răbdării pădurile pârlite.
Degeaba a mânjit pe pajiște
sloganuri și sânge de vițel,
căci urlă părul dârz în noapte,
ca-n pădure flama, luminează,
fața lor răzvrătită licărind,
ca să găsim drumul până acasă.
Flăcăi, flăcăi, mânzi zburdalnici în vânt cumplit,
dacă până-n cosmos nu reușim să zburăm,
și am reveni pe acest pământ cu grunzi,
doar în vârful picioarelor, încet!
Pe obrazul scump, răcit al taților umblăm.
Sensul versurilor
Piesa evocă legătura profundă cu pământul natal și cu generațiile trecute. Vorbește despre căutarea identității și a drumului spre casă, purtând cu sine povara și moștenirea taților.