Vino-ncoa, dadă Ioană,
Dă-mi vreun leac, vreo buruiană,
Să mă oblojesc la rană,
Că d-aseară până-n zori
De trei ori era să mor
Că arde inima-n mine
Ca un cuptoraș de pâine,
Niciun praf de farmacie
Nu-mi aduce leacul mie,
Și să rabzi, dadă, cât poți
Să nu-mi dai taina la toți,
Că și eu de-atât răbdat
Limba-n gură mi-a crăpat.
Calcă iarbă fir cu fir
Să-mi găsești un rozmarin
Să-l arunc la neica-n sân,
Să-l arunc la neica-n sân
C-are mintea de copil
Nici nu vede, nici n-aude,
Nici cu vorba nu-mi răspunde,
Eu de când l-am îndrăgit
Are chipul zugrăvit,
Pe trup numai țoale bune,
Iese primenit la lume,
Pe cărare pardosită
Cu umbrare de răchită.
Mai bine du-te de-i spune
Că zăbavele nu-s bune,
Că zăbavele nu-s bune,
Că puicuța-i duce dorul
Și mi-a-nțelenit ogorul,
Că de nu e cine nu e
Ca puiul nu mă mângâie,
Că de nu e cine nu e
Viața-mi rămâne pustie,
Când îl văd mă trec fiori
De la tălpi la subțiori,
Când îi văd chipul frumos
Mă ‘junghie pân’ la os,
De mi l-ai aduce mie
Ți-aș face pomeni de vie!
Sensul versurilor
O femeie disperată cere ajutorul unei vrăjitoare pentru a-și readuce iubitul înapoi. Ea descrie suferința cauzată de absența lui și dorința arzătoare de a fi din nou împreună.