Unde iarba se-mpletește
Și mi se găitănește
Cine mă vede-alergând,
Alergând și întrebând
Vede bine c-am un gând
Flori și pietre întrebând:
– Unde-i omul meu ăl bun
Cu plânsul să mi-l răzbun,
Să-i schimb toate hainele,
Să-i fac rânduielile,
Să-i aprind lumină mare,
Nu ca a de lumânare,
Lumină din Sfântul Soare
Să nu rătăcească tare,
Două vorbe să-i vorbesc
Și să mă călătoresc,
Și cumva să-l lămuresc
Să mă ia-n brațele lui
Cum făcea dintâi, dintâi.
Măi neicuță, puișor,
Un’ ți-a fost soarta să mori:
În albeața zorilor
Ori cerneala nopților?
Lumânare cin’ ți-a pus?
Luna galbenă de sus!
De scăldat, cin’ te-a scăldat?
Norii când s-au revărsat!
De-mpânzit, cin’ te-a-mpânzit?
Frunza când s-a risipit!
De-ngropat, cin’ te-a-ngropat?
Munții când s-au dărâmat!
De jelit, cin’ te-a jelit?
Vântul când s-a tânguit
Și ghiuleaua chiuind,
Focul când te-a mistuit,
Păsările ciriprind,
Păsărele-nlăcrimate
lângă cuiburi dărâmate!.
Măi neicuță, puișor,
Mult mi-e dor și mult mi-e dor,
Numai Bunul Dumnezeu
Știe de sufletul tău,
De sufletul tău și-al meu,
Suflețelu-n mine plânge,
Plânge cu lacrimi de sânge
Și-are un picior în groapă,
Eu te-ntreb cine mai scapă,
Suflet cu picior în groapă
Eu te-ntreb cine mai scapă,
Eu te-ntreb cine mai scapă,
Eu te-ntreb cine, cine mai scapă?!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și dorul unei persoane care a pierdut pe cineva drag. Versurile explorează disperarea și căutarea răspunsurilor în natură și divinitate, reflectând asupra inevitabilității morții și a suferinței sufletului.