De oftat ce-am oftat eu
S-a mâniat Dumnezeu,
Soarele nu mai răsare,
Nici Luna lumină n-are
Nici pe câmp nu crește-o floare.
Iartă-i, Doamne, păcatul
Cui a lăsat oftatul
C-azi-noapte de nu oftam
Ziua n-o mai apucam,
De oftat ce-am oftat tare
Furca pieptului mă doare.
Verde, verde, bob năut,
Doamne, dă-mi, dar nu-mi da mult,
Că nu-ți cer bani împrumut,
Cer noroc și sănătate
Să pot să le fac pe toate,
Să-mi văd pruncii-n rostul lor,
Să-i mărit și să-i însor,
Să-i văd la casele lor,
Ca să pot, Doamne, să mor!
Când o fi la moartea mea
Să nu plângă nimenea,
Să nu mă-ngropați adânc
Să nu putrezesc curând
Că și-acolo aș vrea să cânt
Rudelor de sub pământ,
Să-i cânt și omului meu
El știa cât e de greu,
Să fim amândoi pe-un loc
Rânduiți și cu noroc.
Dragul meu, ăl pribegit,
Tu de când ai adormit
Pe sub flori te-ai risipit,
Iarba verde te-a-ndrăgit,
Florile te-au năpădit,
Lumea rău s-a păgânit!
Și-mi ziceai cu gura ta:
„Mândra mea, minunea mea,
Cântă-ți, mândro, cântecul
Că mi-e drag ca sufletul!”.
Oliolio, puiuțul meu,
Nu mai pofti să cânt eu!
Eu acum de ți-oi cânta
Munți cu brazi se vor surpa,
Fântâni reci s-or tulbura
Frunza din pomi o pica,
Văile s-or răsturna!
Pentru cine să mai cânt,
M-auzi tu de sub pământ?
Cine să-mi mai țină calea,
Cine să-mi asculte jalea?.
De supărată ce sunt
Mă trage moartea-n pământ!
Și-am să-mi las o mână-afară
Să știu când e primăvară,
Să mă ningă, să mă plouă,
Și să mă-nvelesc cu rouă,
Să mă plouă, să mă spele,
Să-mi răsară grâu prin piele,
Luna cu lumină nouă
Să mă-mbrace-n ie nouă,
Nopțile cu stelele,
Ziua cu luminile,
Timpul cu timpurile.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă a unei femei după pierderea soțului. Ea anticipează propria moarte și își exprimă dorința de a se odihni alături de el, amintindu-și de dragostea lor și de vremurile trecute.