Sunt înțelept, căci mi-a plăcut,
Dar nu pentru renume.
Slăvesc pe Domnul, c-a făcut
Cea mai stupidă lume.
Și dacă chiar cărarea mea
Întruna o cotește –
Cel înțelept începe-așa,
Smintitu’ – sfârșește.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul înțelepciunii și credinței, sugerând că înțelepciunea poate consta în acceptarea imperfecțiunilor lumii și în slăvirea divinității, chiar și în fața absurdului. Calea vieții este văzută ca una sinuoasă, unde înțeleptul începe cu o perspectivă, iar cel considerat nebun ajunge la aceeași concluzie.