Cojită-i pielea și-a-nceput să-mi crape
În mine șarpele-ntr-un nou avânt
Au și-nceput cu humă să se-ndoape,
Trezindu-și pofta de mâncat pământ.
Mă și târăsc prin iarba naltă, deasă,
Și printre pietre, în zig-zag, flămând
Ca să mănânc mâncarea mea aleasă,
Pe tine, hrana șarpelui, pământ!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema transformării interioare printr-o metaforă a năpârlirii șarpelui. Versurile sugerează o luptă cu sinele și o nevoie instinctuală de a se hrăni cu elemente primare, pământești, pentru a renaște.